Am ajuns si aici. Cu catel cu purcel, cu tot cadabadalcu’, cu certuri si nervi, cu frica si deprimare m-am mutat la el. Solutii ar fi fost sa nu o fac insa se pare ca cea mai buna alternativa era sa ma mut la el acasa. Nu-mi vine sa cred inca. Am inceput procesul de mutare de cand ne-am intors din Romania practic… Sambata si duminica (din nou cu cearta, cu „plec in Romania”, cu insulte si alte mizerii) am reusit sa aduc totul.
Este incredibil cum intr-un an am reusit sa adun atatea lucruri. Asa e cand ai singura camera – dintr-un apartament cu 10 – cu dulap pe tot peretele. Acum inca sunt bagaje care zac, hainele lui de iarna nu-mi permit inca sa desfac tot… poate in week-end-ul asta reusim sa aranjam lucrurile.
Trebuie sa recunosc ca e stresant sa te muti si incerc sa stau pe cat mai putin posibil la el. Nu vreau sa-l stresez, nu vreau sa se simta incorsetat in vreun fel sau sa ajunga sa ma urasca… pentru ca nu mai e mult.
Ma apasa unele lucruri dar incerc sa ma afund in lucru, invatat si prieteni si sa le dau la o parte. Am dor de duca, deci nu-i a bine. Cand am dor de duca nu sunt fericita. Dar deloc… Si acum chiar nu sunt. Stau cuminte in patul lui asteptandu-l (sau nu, pt ca stiu ca o sa vina prea tarziu azi), gandindu-ma la apartamentul meu, la colegii mei de apartament si stand cu fruntea incruntata.
Lipseste ceva insa chiar nu mai am puterea (sau poate ca nu ma vreau) sa lupt, sa incerc sa fac sa fie totul bine, sa analizez, sa fac pe detectiva (ca mereu de altfel), vreau sa ma detasez putin, sa-mi pese numai de mine si sa ma doara-n cur. In ultima vreme nu prea m-a mai sunat nimeni asa ca mi-e dor sa vorbesc romana, sa ma confesez, sa rad si sa ma plang.
Zilele astea sunt obosita. Sunt obosita psihic si inca mai am de tras. Ok… ok… ok… Ce cuvant mizerabil, dar sa trecem peste asta. Nu mai am chef sa reprosez, sa-mi reprosez, sa ma tavalesc si sa plang. Am intrat (incepand din acest moment) in starea de transa, acea stare care-ti da o oarecare liniste si te face sa te detasezi dar in acelasi timp sa fii constient.
Nu mai am chef sa lupt. Sunt o luptatoare si mereu voi fi una insa m-am plictisit. Si pentru ce? (Ia uite cum ma intorc in trecut) Sa lupt pentru o relatie pe care o voi avea pentru inca doua luni? Este ca si cum ai sti ca in doua luni mori – vrei sa afli daca ti se ofera ocazia sau nu? Ei bine pe mine nu m-a intrebat nimeni daca vreau sa stiu cat va dura, am stiut de la inceput ca poate sa dureze pana atunci sau mai putin.
Ah, ce bine ma simt cand am senzatia asta de detasare… Mai am putin si ma detasez complet. Daca adorm in noaptea asta inainte ca el sa vina am reusit. Viata mea se invarte din nou in jurul unui barbat numai ca de data asta sunt patita si n-o sa mai am sentimentul ca vreau sa mor atunci cand inevitabilul se va intampla pentru ca stiu ca… asa e-n viata si ca voi mai avea multe rele de acum incolo, dar si multe bune, asa cum a fost anul asta in Madrid.
Madrid m-a izolat putin, m-a adus in nord. Sudul e mereu mai bun! Centrul e mereu mai spre sud. Aaaaah, la dracu cu toate. Hmm… cum mi-am schimbat limbajul, cum nu ma recunosc din cand in cand.
Nu stiu de ce dar imi vine sa fac pipi in continuu. Si iata niste ganduri deloc aberante, cu nevoi, necesitati, strambat din nas si dat ochii peste cap. Trebuie sa scriu ceva despre plecarea mea din apartamentul meu din Centru, apartamentul meu din Callao, de unde se intra din Gran Via, unde toata lumea vrea sa locuiasca, din cea mai aglomerata zona a frumosului Madrid, din Tudescos.
Ah, mi-a sunat telefonul si zbura un enorm flutere de noapte prin camera si mi-am pierdut sirul de idei. Asa ca ma duc la baie, apoi sa citesc ceva si sa adorm inainte sa vina el. A tomar por culo, cum spun spaniolii.
Hai noapte buna.
Madrid me ama 
